Home

Castelul Callimachi-Vacarescu

Leave a comment

Nu pot sa cred cum am uitat de articolul asta.
Se intampla acum cateva luni intr-un castel, undeva in Prahova.

“Nu la intrarea asta, mai mergi.”
“Nu, nu aici. Hai inapoi.”
“Dar e incuiat. Iar am batut atata drum degeaba?”

Ne-am facut curaj si ne-am dus la poarta. Buna ziua, buna ziua; domnul paznic deloc nervos, baga o intrebare directa:
“In ce calitate veniti?”
Ma uit la Double D’s, ei se uita la mine si 2ndD raspunde:
“Studenti la Arhitectura. Am venit pentru proiectul de master.”

La naiba, Dragos, ne da masina de gol…

Am avut un noroc chior ca am intrat. Paznicul continua.
“Si unde sunteti studenti?”
“…… in Bucuresti?”
“Da, dar unde?”
Serios, nu ne venea nici un nume de facultate de arhitectura. Tot el continua:
“La Mincu?”
“Daaaaaa, da, da, da! Exact! La Mincu.”

Daria isi scoate aparatul foto si isi pregateste obictivele. Eu caut orice farama de trecut care mi-ar putea reda mai bine povestea castelului. Dragos ne salveaza cu discutiile cu paznicul care clar avea habar de tot ce era acolo. Il auzeam in spate:
“Dar aveti machetele pentru proiect? Si cele 3D? Baiatul meu e boboc la Mincu. Cu cine va faceti proiectul? Cu doamna Georgescu? Da? Foarte de treaba doamna Georgescu. Cea cu ochelari. Da, a venit si ea aici cu ei.”

Una peste alta, am avut noroc sa intram in Castelul Callimachi-Vacarescu, construit in 10 ani de familia de boieri Manesti (1882 – 1892) Planurile castelului au fost realizate de arhitectul francez Paul Gottereau, iar dimensiunile acestuia au 55 x 21 m.

“Construit dupa un plan simetric, pe trei nivele ( subsol, parter si etaj), avand la extremitati doua vaste terase cu arcade sustinute de coloane din lemn sculptat, cu doua terase ce incadreaza turnul central al conacului, care are in varf un foisor, la care se accede printr-o scara secreta din lemn. Cu totul remarcabila a fost decoratia interioara a conacului din Manesti., cu greu greu recognoscibila astazi din ruinele arse ale cladirii. Vitraliile au fost executate de R. Ziegler, pictorul pe care le-a realizat si pe cele ale Castelului Peles din Sinaia, si reprezentau fie pe Doamna Chiajna sau pe Doamna Necsuta, fie pe poetii din Vacaresti, fie diferte compozitii decorative geometrice si blazoane nobiliare romanesti. Toate acestea au fost distruse in urma incendiului din 1974. Plafoanele saloanelor conacului erau realizate din lemn sculptat, cele de la parter fiind distruse azi aproape in totalitate. Saloanele aveau peretii tapetati cu piele sau matase, in unele incaperi existau fresce si stucaturi de mare rafinament, seminee deosebite cu cahle ornamentale, candelabre, mobilier de arta, sculpturi, tablouri pretioase, toate aceste valori de patrimoniu fiind mistuite in incediul din 1974. Nationalizat in 1949, odata cu celelalte resedinte ale familiei regale romane, conacul din Manesti – repartizat initial Ministerului de Interne – a intrat intr-o perioada nefasta a existentei lui, obiectele si bunurile familiilor Vacarescu si Callimachi fiind furate, risipite, distruse sau vandute ( in acest scop organizandu-se chiar o licitatie). Interioarele cladirii au fost devalizate si degradate, la aceasta contribuind din plin si filmarile care s-au realizat aici. In anul 1974 s-au efectuat lucrari de reparatie la acoperisul conacului, prilej cu care, din neglijenta muncitorilor, a izbucnit un incendiu care, neputand fi stins la timp, a distrus toate decoratiile interioare si exterioare ale cladirii. Din 1998, terenul si cladirile au fost retrocedate printesei Alexandra Callimachi Reininger, stabilita in Franta. ”  Sursa info aici.

Sursa foto: Daria Virbanescu

This slideshow requires JavaScript.

Casa Macca în toată splendoarea ei

3 Comments

Fosta Casă Macca, Actual Institut Național de Arheologie
Sâmbătă. 12:30 p.m.

“Ce ziceți? Sunăm?”
“Da. Mergem azi.”

Ne-am simțit norocoși când am intrat pe poarta institutului. Ne imaginam cum caleașca cu cai se pregătea să îi ducă pe stimabilii Elena și Petre Macca la una din seratele Bucureștilor de la sfârșitul secolului XIX.

În exterior, casa e presarta de decorațiuni cu îngerași, lei, ghirlande, capete de madone sau elemente heraldice. Ne-am grăbit să intrăm pentru a ne cufunda mai mult în frumusețea casei. Holul de la parter murmură o eleganță uitată de mult timp; coloanele impunătoare, scara de marmură, ușile laterale care se deschideau doar pentru baluri, tavanul pictat impecabil – o frumusețe unică, motivele romantice ale picturilor, acoperite parțial cu foiță de aur și medalioane cu portrete pictate în stil academist. Am tras cu ochiul spre scara servitorilor, dar nu ne-a fost permis să urcăm. Deși parcă auzeam cucoana cu vasele de porțelan coborând pe scări s-o ajute pe doamnă la pregătirile seratelor. Urcând scările, ne-am pierdut în priveliștea ferestrelor decorate manual cu vitralii.

Am văzut ceva mai mult decât spațiile uzual accesibile și am beneficiat de informații suplimentare datorită Directorului adjunct, Eugen Nicolae.

Casa a fost ridicată în 1891 cel mai probabil de arhitectul Berindei (deși unele surse spun că J. Berthet ar fi construit-o).  După moartea Elenei Macca, în 1912, clădirea revine Casei Școalelor. Ύn 1932 prim-ministrul Nicolae Iorga mută temporar în acest sediu colecțiile Muzeului Antichităților pânムla terminarea lucrăƒrilor celui de pe Kiseleff, actualul MTR.  La 1 iulie 1956, Casa Macca devenea Institut de Arheologie.

Sculpturi greco-romane sau fragmente de inscriptii, sarcofage sau coloane sunt acum expuse in curtea institutului.

Candelabrele au fost inlocuite de neoane;  acum doar frigul din interior iti mai dă fiori.

Imobilul Macca nu a suferit modificări majore de-a lungul timpului, fiind protejat prin LMI 2004, categoria B, poziţia 720 cod B-II-m-B-18440. Desi casa are probleme cu infiltratiile de apă, e intr-un stadiu mai bun decat restul constructiilor pe care le-am vazut de-a lungul timpului.

Unele surse sustin despre colonelul Petre Macca şi soţia sa Elena ca nu au avut copii. Conform istoricului Andrei Pippidi, familia Macca ar fi avut doi copii, Ioan si Mihai, ambii licentiati in drept la Paris. In testamentul Elenei Macca din 1896, apare scris ca aceasta a donat Casei Şcoalelor atât moşia şi conacul de la Miroşi, judeţul Argeş, cât şi casa din Bucuresti.

Info sursa.

Clădirea a fost inclusă in anul 2012 Programul Naţional de Restaurare al Institului Naţional al Patrimoniului, urmand ca monumentul istoric sa fie rastaurat din bani de la bugetul statului. Acest lucru nu s-a întâmplat încă, iar directorul adjunct al Institutului de Arheologie nici nu ştie dacă se va întâmpla prea curând.

Sursa Foto: Daria Virbanescu.

Oamenii frumoși păstrează speranța

Leave a comment

 

 Trebuie să aduc niște lămuriri articolului pe care l-am postat ieri legat de  Institutul de Arhitectură Vasile Pârvan din București.

Doamna Lect. Dr. Daniela Zaharia (Catedra de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei – Facultatea de Istorie, Universitatea din București) ne-a explicat că  Muzeul Național de Antichități este o realitate virtuală și nu una materială. A fost desființat în anii 60, colecțiile i-au fost risipite între diverse muzee și universități din țară și nu s-au mai putut reunifica.

N-a întâziat nici răspunsul oficial din partea conducerii Institutului de Arhitectură Vasile Pârvan, mai exact din partea domnului Eugen Nicolae, Director Adjunct Științific.

 “Am aflat, din păcate, abia acum despre răspunsul nepotrivit la întrebarea privind posibilitatea de vizitare a institutului nostru. Persoana care l-a dat trebuia să își asume răspunsul, semnându-l, pentru a nu pune întreaga instituție într-o asemenea lumină.
 
 Institutul nostru este în realitate o instituție foarte primitoare, chiar dacă în mod obiectiv nu putem face față unor solicitări. Vizitarea părților accesibile din casa Macca, monument reprezentativ al arhitecturii bucureștene, este posibilă oricând în timpul programului, la fel și a pieselor din lapidariul din curte.

Alte expoziții în incintă nu avem în acest moment din motive obiective. Muzeul Național de Antichități, departament care păstrează numele instituției din sec. XIX din care ne-am dezvoltat, se ocupă în prezent numai cu transferul și reorganizarea colecțiilor în noile spații, fiind expuse degradării în vechile amplasamente. Procesul este complicat și lent, nu numai din cauza mărimii colecțiilor și a personalului redus, dar și pentru că în acești ani de austeritate nu am putut primi nicio finanțare de la buget, lucrările făcându-se prin fonduri proprii (care sunt foarte mici) și adeseori prin muncă voluntară. De asemenea, starea actuală a monumentului casa Macca nu permite instalarea de expoziții temporare.”

Cunoaștem foarte bine starea monumentelor din România și ne pare rău că momentan acestea sunt puse pe ultimele locuri din lista priorităților României.

În afară unor puțini oameni neinformați și ignoranți, suntem mulți care credem că totul se poate dacă vrei cu adevărat. Și putem schimba ceva, provocările ivite pe parcurs sunt nesemnificative.

Le mulțumesc doamnei Zaharia de la Facultatea de Istorie a Universității București și domnului Nicolae de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan că încă mai au flacăra aprinsă!
Vă aduc aminte de câteva cuvinte scrise acum ceva timp tot aici pe site.

“E trist si dezamăgitor ca persoanele care te înconjoară să nu le pese să schimbe ceva înăuntrul lor în bine. Până la urmă, drumul pe care mergem îl parcurgem împreună. Soarele nu răsare singur, ci răsare din puterea noastră, din dorinţa de cunoaştere şi din încăpăţânarea sentimentelor de a nu se lăsa sfâşiate la prima descurajare. Dacă credeţi că o să vă ajute această atitudine ţineţi-o tot asa! ”

Restul este o poveste care merge mai departe şi noi suntem cei care o scriem!

 

  Sursa foto: Dincolo de Fatade

 

581510_475834239106360_1155722592_n

 

Spitalul Scarlat Longhin – De ce nu face nimeni nimic?

Leave a comment

Scarlat Longhin – general și medic dermatovenerolog român, membru corespondent al Academiei Române (din 1963). A fost profesor la Universitatea din București. Cercetările sale cuprind diferite domenii ale dermatovenerologiei, în care a adus contribuții importante, de exemplu tratamentul biologic al dermatomicozelor.

(sursa: Wikipedia)

A fost o data ca niciodată un spital în București, Spitalul Clinic de Dermatovenerologie “Prof. Dr. Scarlat Longhin” care n-a apucat adâncii bătrâneți fiind desfintat în urma retrocedării imobilelor în care acesta funcționa.
Asta în decembrie 2011. Pro Tv face o anchetă în 2012 și pune un filmuleț cu spitalul la un an după desființare, total părăsit, desfigurat și fără nici o speranță de refacere.
Filmuleț aici.

Un comentariu la unul din articole mi-a atras atenția. Foarte bine exprimat.

Deci ar putea fi câteva variante. De ex: propietarii de drept, să fie niște oameni la peste 70 de ani, cu pensii de 800 lei/lună, care nu își permit să demoleze/construiască și pur și simplu astepata să vândă terenul cu pricina la un preț cât mai bun. Sau, că propietarul actual are bani și voința să facă ceva cu locul ăla, dar încă așteaptă avize de demolare/construire, urbanism, etc de la primărie. Știm cu toții cât durează asemenea demersuri…”

Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa.

Acum ceva timp, Comisia Tehnică de Urbanism a vrut să construiască pe terenul spitalului un turn de 20 de etaje și o clădire de locuințe de 6 etaje. Clădirea va adăposti birouri, un hotel și o policlinică.” – citat de pe hotnews.ro

Cei care dețin terenul spitalului Scarlat Longhin sunt … mulți.
Printre care Marie-Rose Mociorniță – femeie de afaceri, nicidecum om la peste 70 de ani fără ceva inițiativă de luat în problema asta. Foarte foarte interesantă povestea familiei ei, aici de pe Wikipedia. Interesantă totuși ultima frază:

După revoluția din 1989, fiica sa Marie-Rose Mociorniță a dus o luptă constantă pentru restituirea averilor confiscate abuziv de către comuniști.”

Merg mai departe cu a mea obsesivă curiozitate și dau peste  mociornita.ro 

Citez:
Clădirile în care au funcţionat secţiile spitalului au aparţinut familiei Mociorniţă înainte de cel de-al doilea război mondial. Întreaga suprafaţă a spitalului a fost revendicată în 1994, însă moştenitorii, Mociorniţă şi Manolescu, nu au câştigat în instanţă. La începutul lui 2007, Adriean Videanu, fostul primar al Capitalei le-a restituit întreaga suprafaţă a spitalului, deşi proprietatea fusese pierdută în favoarea statului român în anul 1941, după ce fusese ipotecată.”

Altă frază interesantă găsesc pe epochtimes-romania.com
Deşi ar fi putut face parte dintr-un top al celor mai bogate românce – asta dacă statul i-ar fi făcut dreptate şi i-ar fi retrocedat toate proprietăţile şi bunurile pe care comuniştii i le-au luat familiei sale – a rămas doar discretă şi resemnată în faţa unei Românii unde băieţii deştepţi umblă liber şi nu stau în celule, acolo unde consideră ea că le este locul.”

Internetul e plin de procese, văicareli și răutăți între proprietarii terenului (adicătelea ei între ei) și între proprietari și terțe părți.
Întrebări sunt multe. De ce nu face nimeni nimic? Cum a ajuns spitalul să fie de nerecunoscut doar într-un an de zile?

De ce nu face nimeni nimic?!

Foto: Daria Raducanu

Poze de la niște ruine

Leave a comment

“Răspunsurile sunt acolo, trebuie doar să știi unde să le cauți.”

După ce am plecat de la Chiajna, aproape că ne-am sucit gâturile după o fostă fabrică a CFR. Fabrică, depou, magazie, nu am reușit să aflu exact ce era acel loc. Atașez o hartă, poate îmi zice cineva ceva. Punctul cu roșu e mănăstirea.

 

 

Pe drum, discuții.
Dragoș către Daria: ” N-ai vrut niciodată să te faci astronaut când erai mică, D. ?”
“Cred că am sărit faza aia.”

Lângă mine, Alex. Pardon, Reptilianul. Tot înfloream povești despre cum a murit Domnița Chiajna, cum a ajuns locul ăla blestemat și de ce se încăpățânează preoții să construiască o biserică noua lângă cea care a devenit legendă.

“Vor să ridice blestemul. Se spune că sub pământul pe care stă mănăstirea se odihnesc sufletele chinuite ale celor care s-au sinucis aici.”
“Chiar crezi asta?”
“Tu ce crezi?”
“Cred că voi sugera să dormim toți cu lumina aprinsă în noaptea asta.”

Lăsând la o parte chestiile horror, până la o viitoare explorare adevărată, ta daaaaa!! Poze “de la niște” ruine 🙂

 

Fiori la Palatul Ghica

2 Comments

Legendele se nasc din poveşti de viaţă reale.
Cât de mult contribuie imaginaţia ?

În satul Caciulati, la vreo 30 km de Bucuresti, stă trist şi singur Palatul Ghica.

Ridicat în 1832 de Ghica himself, primul domnitor regulamentar al Ţării Româneşti, palatul e construit ca reşedinţă de vară a familiei şi dispune de un parc, terasă exterioară, grădină şi lac.

Ce te lasă fără cuvinte e frumuseţea şi grandoarea casei şi împrejurimilor ei. E uimitor cum un loc acum părăsit era o oază de linişte şi relazare, într-un timp demult uitat în amintiri.

În 1924, în urma unor conflicte între moştenitori, palatul a fost donat Academiei Române, fiind inclus în lista monumentelor istorice (lăsate în păragină care probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat va fi şters de pe faţa aceste minunate planete)

Am găsit acest articol al celor de la Jurnalul Naţional cum că Palatul Ghica ar fi unul dintre cele mai controversate locuri din România. N-am ajuns să cercetăm asta, n-am aflat de articol decât după ce ne-am întors de acolo.
A se observa mobilierul de epoca stil Ludovic al XVI –lea, aflat într-unul dintre dormitoare, despre care se spune că a aparţinut Elenei Lupescu, care a poposit aici o perioadă.

Vă jur că dacă m-aş pricepe să vă povestesc ce am văzut acolo, intrarea pe moşie, curtea interioară din spatele palatului, scările, drumul superb ce te conduce la lac, sera pe care nu ţi-o poţi decât imagina, dantelele şi saloanele cu personagiile de atunci… Nu mă pricep decât la readucerea amintirilor la viaţă.

Vă las cu pozele.

Foto: Daria Raducanu

 

Legendele Mănăstirii Chiajna (update)

1 Comment

“O să ne mănânce zombii pe-acolo.”
“Nu, că nu sunt zombii.”
“Ies noaptea din morminte!”
“Ooooo da! Dragoș, să pui melodia aia cu Thriller atunci!”

Ochii adânc înfipți în monitor, toată atenția pe fraze, urmează update la Legendele Mănăstirii Chiajna.

2nd D zicea să parcăm fix în fața mănăstirii, dar ne-a oprit gardul de plasă din jurul monumentului.
“Au închis-o?”
Pe o coală A4 scria Nu lăsați poarta deschisă.
Am intrat și un bărbat se îndrepta dinspre mânăstire spre ieșire. Ne-a salutat spunând “Doamne Ajută!”
Hm…

Am făcut câteva poze la monument din exterior și am văzut că undeva lângă el se ridica o casă.
“Ce, mă, își face preotul vilă?”
Ne-am apropiat mai mult.
Era o biserică din lemn. Fix lângă Mănăstirea Chiajna.
Hm…

Intrăm să facem poze în interior. Fiori și sentimente pline de adrenalină și mister și curiozitate și … ciori.
Un nene, probabil asistentul preotului dacă îl pot numi așa, începe să bată toaca.
Ei, probabil asta le-a enervat pe ciorile care credeau că stăpânesc ruinele monumentului și au început să scoată sunete mai mult sau mai puțin ciudate.
Era că-n filme secvența.
Mai avea să apară Dracula.

N-a apărut el, ci preotul a venit la noi. Liniștit, așa.
“Faceti poze la monument?”
“Da, s-a schimbat puțin de când n-am mai fost aici”
“ …da …€” (un da fără prea mult chef de vorbă)
“și se va renova în viitor?”
“Da, sigur, cu ajutorul Bunului Dumnezeu o să-l renovăm”
Și pleacă grăbit, parcă nu ar fi vrut să stea de vorbă cu noi.

Reptilianul ne tot povestea întâmplări stranii și deși aveam un sentiment de neliniște din cauza legendelor Mănăstirii Chiajna, cu toții am căzut de acord că nu mai avea farmecul de anul trecut.

Și nici renovarea n-o să vină prea curând.

“€œNoi tot timpul trebuie să începem prin a ne încurca.”

Știam (culmea!) de locație cu câteva zile înainte să plecăm.
După researchul din dimineața dinaintea plecării, am dat peste trei mituri ale închisorii Doftana.

Deși se spune că nimeni n-a evadat de acolo niciodată, am găsit un articol în care se vorbește despre doi bărbați care au fugit dintr-o dubă la plecarea din închisoare, unul fiind prins la lacul de lângムcimitirul Bellu, celăƒlalt făcându-se haiduc.

Se mai spune că însuși Regele Carol I pe la 1900 a vrut să-și construiască o casă de vacanță acolo, doar că într-o zi s-a întâlnit cu o fată care fusese violată de niște săteni și s-a hotărât să facă o închisoare acolo pentru a-I pedepsi pe nemernici.

Pe un alt site am găsit o pistă falsă cum că penitenciarul Doftana ar fi bântuit sau posedat. No comment.
Noi n-am gasit nimic.

Penitenciarul Doftana a funcționat între anii 1897 – 1940. În urma cutremurului din 1940 a fost foarte grav avariată și imediat închisă timp de 10 ani. În 1950 devine monument istoric, numindu-se oficial Muzeul penitenciar Doftana. În câțiva ani, fondurile se termină și muzeul este lăsat în paragină. Printre alții, la Doftana au fost închiși Nicolae Ceaușescu sau Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Noi am intrat fără probleme, direct prin zăbrelele din poartă. Nu, nu pot să mă abțin să spun PE RISCUL NOSTRU.
€œCine vrea să viziteze oficial fosta închisoare, trebuie sムobțină semnătură de la primărie și să dea o declarație pe propria răspundere, deoarece riscul prăbușirii acoperișului este foarte mare.”
Bun, am lămurit asta, să trecem mai departe.
Foarte frumos înăuntru, doar că din cauza dărâmăturilor nu am reușit să vedem fiecare colțișor.

Vă prezentăm experiența Doftana.

Foto: Daria Raducanu

Older Entries

%d bloggers like this: